The great beauty of Knight of Cups

de Lucian Maier

Cu cel mai recent film al său, Terrence Malick (cu ajutorul lui Emmanuel Lubezki – imagine, Jack Fisk – scenografie, A.J. Edwards, Keith Fraase și Geoffrey Richman – montaj) împlinește un proiect propriu, acela de a reuși să reliefeze într-un concept vizual întreaga eExistență, una care în același timp are literă mică și literă mare, uUna care este Adevăr și, simultan, este și (auto)ironie la adresa întreprinderii sale temerare; și, în același timp, este și înțelegere (pînă la urmă chiar i-a reușit!) a faptului că iIstoria are un sens reprezentabil (cinematografic).

Sînt o mulțime de conjuncții pe ecran, ca într-un joc în care, cu mai multe oglinzi în jurul unui obiect, reflexie cu reflexie, îi reprezinți detaliile într-o imagine total-izatoare; toate detaliile într-o singură reprezentare, 2D. Imaginea totalizatoare, în același timp în care e reprezentată (secvență cu secvență), e reprezentată desperechiat; fiecare oglindă e întoarsă spre spectator într-o altă secvență, cu rezonanțe (cinematografice) care activează memoria (spectatorului), cea din urmă fiind cea care trebuie să rețină unghiurile prin care detaliile formează imaginea globală. Reprezentare în plan, 2D, în același timp imagine reprezentată și text. Caligramă.

Într-o secvență urmărim cum un cățel de jucărie se rostogolește, face tumbe pe podeaua casei. Într-o altă secvență, într-un context vizual diferit, un copilaș încearcă să se ridice în picioare pentru a face primul pas firesc. E uniunea dintre mecanic (artificial – cățelul de jucărie) și natural (mișcările copilului) într-un discurs despre importanța de a fi nNatural, într-o lume în care naturalul și artificialul se condiționează reciproc, se anulează reciproc și, în același timp, se conjugă în ideea de eEvoluție. Spirit, teză, antiteză, sinteză, un discurs hegelian în care uUniversul e ca în Timaeus al lui Platon și, mai înainte [unde mai înainte e trecut – Phaedrus, tot al lui Platon, recitat de vocea din off peste o imagine a eEvoluției, în care eroul filmului, interpretat de Chriastian Bale, urmărește într-un acvariu enorm cum peștii urcă spre lumină; unde mai înainte e și viitor – în cinema, în acest film!], în creștinism, cu o linie clară între Bine și Rău, ca efort – la Platon – de a întemeia și de a sublinia în interiorul Ființei, pe criterii aristocratice, importanța Cunoașterii, ca privilegiu și armă (morală) a Conducătorului. Dumnezeu.

Christian Bale e scenarist la Hollywood, un născocitor de lumi, cCreatorul. În jurul său gravitează lumea, fără el lumea rămîne fără povești, fără istorii, fără Istorie. Are toate privilegiile, este un spirit liber. Liber să călătorească pentru a strînge materialul necesar spunerii, istorisirii lumii. În călătoria sa, eEl este pPelerinul (The Pilgrim Progres /Călătoria pelerinului de John Bunyan, o alegorie creștină prezentată sub formă de vis) și este tînărul fFiu trimis de rRegele din Est în Egipt în căutarea Perlei (Imnul perlei din Faptele lui Toma, e cealaltă scriere asumată în naraţiunea de pe ecran – un pasaj din The Pilgrim Progress și un rezumat al Imnului deschid Knight of Cups). Este risipitorul și culegătorul, e imaginea conștiinței libere în căutare de sine (și, ca înțelegere a sinelui, în căutarea împlinirii). Acasă, la volan, pe drum, lent, pe repede înainte, șosele, drumuri suspendate, șine de cale ferată, stîlpi de înaltă tensiune, poduri, o rețea de comunicații construită de înaintașii și înaintașii noștri, toți acești fFii exploratori, prin care noi călătorim în căutarea sinelui. Senzualism și intelectualism, artă înaltă și kitsch, realitate și simulacru, totul împlinindu-se în fFrumos.

Secvență cu secvență, elementele de pe ecran se continuă, cresc unele din altele, mingea de tenis trece în cactusul rotunjor, mișcarea valului în mișcarea camerei de filmat, care, cu fluiditate, în tot acest timp în care arată, reprezintă, și conceptualizează, și este lLumina. Într-o secvență, Christian Bale se desparte de soția sa, Cate Blanchett; după multe amenințări că pleacă, exasperată, ea îi spune să plece odată. El își întoarce privirea dinspre ea spre stradă, unde un muncitor de la salubritate, cu o pompă de aer în mînă, suflă praful și frunzele de pe stradă, curăță mizeria. Coicidență, conjuncție. Într-o altă secvență, Christian Bale povestește cu un fost pPelerin în Tibet, care îi spune că oamenii de acolo, călugării, văd limpede fiindcă se lipsesc de orice fel de distracții – nu e o curvă sau o soție care să le scoată ochii: coincidență, conjuncție: sîntem în capitolul în care pPelerinul-Bale e împreună cu Natalie Portman, care e căsătorită cu altcineva (altcinema). Fiecare secvență e conjuncția unei secvențe și coincidența unei alte secvențe, totul natural, organic, ca într-o rețea neuronală, ca într-o rețea de comunicații, peer-to-peer, anunțată de filosofie, cîntată de literatură, transfigurată în muzică, reprezentată în cinema, ca sumă filosofico-literaro-transfiguratoare. Exteriorizată (de la The Thin Red Line, Terrence Malick caută acest discurs), reprezentată și, finalmente, împlinită/memorată.

tTatăl are trei fFii, unul decedat. Între scenarist, fratele său și tată relațiile sînt tensionate. Dar în același timp în care e o luptă între tTată și fFiu, e și comunicare între aceștia. Secvențele filmlui (cu monologuri în off) sînt ca niște eEpistole între acești poli, poli culturali (filosofie, Creștinism), poli reali (tată-fiu), prinși într-o eEvoluție naturală. tTatăl își îndeamnă fFiul să se îndrepte către Lumină, eEducația însăși invită la asta; în același timp, accesul la lumină e cel mai firesc lucru în natură: e evoluția însăși. Frumosul natural, frumosul Naturii. Și în tot acest timp – timpul vizionării – discursul nu e deloc pretențios. Gravitatea Luminii este amendată: la un moment dat, un negru spune că, în întunecimea sa, și el caută lumina. Michael Jackson, poate.

Discursul e construit la întîlnirea teatrului cu literatura, muzica și cinematograful, pe teritoriul artei contemporane. Secvențe aparent banale deschid performance-uri neașteptate, suite de secvențe cu imagini din lume se regăsesc în instalații în galerii prin care trec personajele. Secvențele curg una după cealaltă în timpii potriviți, Malick nu stăruie pe un detaliu mai mult decît e necesar pentru a naște coincidențe și conjuncții firești. Firești, adică naturale și culturale. Reale și mintale, real-conceptuale. Și publicitare. Și politice. Săraci, bogați, diferențe sociale. Totul în imagini frumoase, simfonice, polifonice.

De la Platon la Augustin la Hegel, prin Baudrillard, Barthes, Foucault. Las Vegas: în același timp în care ai spune (din afară) că e un kitsch monumental, dinăuntru (din film) ai spune că e Roma antică (renăscută). Toate drumurile duc acolo, la Roma-LasVegas, simulacrul suprem, orașul care nu doarme niciodată – orașul-etern-luminat, unde visurile sînt scoase la joc. Toate drumurile duc acolo, la Roma-Hollywood, la Cinema, ghid fiind cărțile de Tarot. Ocult și Religios, misterios, rațional, adevărat și fals, totul este iImagine. Imagini statice, fotografii, cameră care înaintează, lent, fluid, mișcare, cinema. Un fFrumos fără margini: Viață și Cinema!