Standard – Love Building

de Lucian Maier

Am văzut Love Building în proiecţia de gală din cadrul Zilelor Filmului Românesc, la TIFF. E un film relaxant, realizat cu relaxare de echipa şcolii de actorie pe care au înfiinţat-o Dragoş Bucur, Dorian Boguţă şi Alexandru Papadopol (actoriedefilm.ro). La cîrma acestui proiect cinematografic s-a aflat Iulia Rugină – acesta fiind lungmetrajul ei de debut -, iar scenariul e scris de Ana Agopian, Oana Răsuceanu şi de Iulia Rugină. O echipă care se reuneşte pentru un nou proiect de-al Iuliei Rugină după scurtmetrajul din 2010, Captivi de Crăciun. În ceea ce priveşte relaţia regizorului cu ActorieDeFilm, Love Building este al doilea proiect pe care îl elaborează împreună, după Sink, anteriorul scurtmetraj al Iuliei Rugină.

Prin prisma contextului realizării acestui proiect – ca „film de absolvire” a şcolii de actorie pentru douăzeci şi opt de cursanţi, cu scenariu scris cu nevoi de producţie în minte (număr de personaje, echilibru în apariţia lor pe ecran, cu prim plan pe fiecare persoană, film de gen) – rezultatul, Love Building, e cu atît mai deosebit. Dincolo de faptul că nu e deloc floare la ureche să construieşti un scenariu de gen onorabil, să reuşeşti să îl struneşti pe o linie narativă pe care se întîlnesc şi relaţionează multe personaje şi să îl articulezi cu decenţă, e deja remarcabil.

Titlul filmului anunţă conceptul pe care e construită povestea de pe ecran. Pe de o parte putem vorbi despre o clădire a iubirii, un sălaş în care această stare de spirit poate fi crescută armonios, pe de altă parte putem vorbi de o clădire a iubirii, o re/construcţie a unei stări pe cale de a se altera. Patrusprezece cupluri aleg să participe la un program de love building, un program coordonat de trei psihologi/consilieri interpretaţi de Dragoş Bucur, Dorian Boguţă şi de Alexandru Papadopol (care sînt şi producătorii filmului). Prin fiecare cuplu din film e subliniată o anumită problemă ce apare în cadrul perechilor de îndrăgostiţi din realitate (lipsa banilor, prezenţa soacrei, tendinţa de a înşela, alcoolul, singurătatea în doi). Astfel, pentru a obţine o imagine generală a problemelor casnice, trebuie făcută o sinteză a situaţiilor reprezentate de fiecare cuplu în parte. De-a lungul peliculei, din raporturile existente între analişti (consilierii) şi analizaţi (cuplurile), stările personajelor ajung să fie atît de amestecate încît, de la o vreme, începe să fie clar că însuşi analiştii ar avea nevoie de terapie, poate mai mult decît pacienţii lor. Şi, prin pilda la care ajungem în final, una suficient de clişeu şi suficient de subliniată pe ecran ca atare (printr-un relanti uriaş şi prin muzica formaţiei Grimus), filmul mai adaugă o latură construcţiei sale: Love Building trece bariera poveştilor plăcute şi ajunge să fie emoţionant.

Lejeritatea discursului acestei pelicule este asumată în totalitate, coordonatele proiectului fiind lăsate la vedere încă de pe generic, unde conveţia cuplu-defect este expusă explicit. Filmul îmbracă această expunere într-un umor articulat cu bun simţ, umor prin care filmul atinge şi proiectele de acest gen din realitate (ideea de consiliere matrimonială, modul în care e privită în România, dar şi ideea de team building în general), multe dintre ele fiind mai degrabă improvizaţii, propuneri care sună bine doar pe hîrtie.

Love Building e lucrat cu inteligenţă şi în latura estetică, în istorisirea sa dorind să fie cît mai aproape de accepţiunile spectatorului obişnuit cu televizorul (emisiunile reality show, de exemplu), însă fără a face concesii în valoarea lucrurilor expuse prin aceste medote. Tocmai de aceea este binevenită alegerea de a lucra în alb negru în secvenţele în care filmul apropie de spectator intimitatea cuplurilor prezente pe ecran (prim-planuri precum în camera secretelor de la Big Brother). Astfel e marcată distanţa pe care o are filmul faţă de relatările televiziunilor, care, deşi sînt mai apropiate de viaţă prin faptul că sînt color, de cele mai multe ori sînt şi suficient de colorate (dincolo de faptul că, astăzi, cele mai multe sînt şi construite, măsluite) încît să devină extrem de îndoielnice.

Datorită acestor aspecte, Love Building oferă un standard în cinematograful românesc actual pentru ceea ce înseamnă construcţia unui film de gen. Fără pretenţii, fără abordări estetice inutile, cu o expunere care caută necontenit calea cea mai simplă pentru a transmite spectatorului situaţiile poveştii. Un film de gen care discută critic lipsa valorii pe care o cultivă emisiunile de gen de pe micul ecran, ceea ce îi conferă o consistenţă cît se poate de oportună într-o conjunctură în care nivelul de calitate aşteptat de public ar trebui să fie, totuşi, ceva mai înalt decît cel vizibil în producţiile de casă ale televiziunilor noastre.