Drumul către Sziget 2016

de Victor Neamț

FilmSense s-a hotărât ca vara aceasta să se infiltreze într-unul dintre cele mai vechi și mai cu tradiție festivaluri din partea de est a Europei – Sziget 2016. „Hello, World”. Deocamdată, eu sunt la rând să vă povestesc despre ceea ce mi se pare interesant la Sziget și despre motivele pentru care sunt foarte încântat că reușesc să-l prind anul acesta. Așa că, fără mare disciplină, voi înșira în cele ce urmează tot ceea ce mi se pare relevant. Mai puțin artiștii invitați – am loc pentru ei într-un material separat. Vreau să le mulțumesc Iuliei și lui Kuntay (pocketdiarybudapest.blogspot.hu) pentru fotografii.

Ce este Sziget?

Sziget, festivalul care a început prin 1993, ca un eveniment studențesc și care a crescut an de an, festival mult premiat, care a adus în zona noastră multe dintre trupele pe care mi-am dorit să le văd, festival care a făcut tot ce se putea și a devenit un fel de legendă a festivalurilor din Europa mai de Est (da, știu că ungurii susțin că sunt în Europa Centrală). Pentru noi, cei crescuți aproape de granița cu Ungaria, Sziget-ul părea cam singura șansă de a te bucura de un concert mai bun, Bucureștiul fiind o mare bătaie de cap cu CFR-ul: 11 ore de nervi, chinuri, cerșetori și tot felul de animăluțe mai mult sau mai puțin prietenoase care schimbă trenurile dintre Arad și capitală. Szigetul era mai aproape, era în Ungaria (toți știm că și copacii cresc mai drepți în Ungaria) și, pe când eram în liceu, auzeam doar “Anul ăsta vin Muse și the Cure” sau Massive și Slayer sau Bloodhound Gang și In Flames sau Nick Cave și Korn (combinațiile erau ușor ciudate, ce-i adevărat) “Și eu vreau!”. Sziget părea ceva magical magical place la care, la un moment dat, când vom fi destul de mari, o să ajungem și noi.

Primul meu Sziget

2011. Eu, înarmat cu amicul meu Zoli (da, normal că îmi trebuia un prieten ungur prin Budapesta) ne-am hotărât să mergem să vedem Deftones. Mari, vaccinați, am pornit amândoi frumos spre Budapesta, ca doi adolescenți surescitați. Trebuia să fie unul dintre momente acelea magice, în care totul merge strună, visele se împlinesc și lumea se îmbată fericită, rânjind. Evident, habar nu aveam ce facem.

Ajungem în Budapesta cu câteva ore înainte să înceapă concertul, parcăm mașina, ne îmbarcăm în hostel și pornim spre festival. Luăm frumos tramvaiul 6, ajungem până pe pod și nu auzim și nu vedem nimic. “Am greșit data? E altă Budapesta?” Lumea se plimba liniștita. Ne uităm nedumeriți, coborâm podul, la fel de zero, nimic. “O fi insula foarte mare și e pe partea cealaltă”. Ne plimbăm cât ne plimbăm și nu tu sunet, nu tu mulțime. Încercăm să o sunăm pe Iulia, care era deja pe insulă și, evident nu răspunde. Dăm de o domnișoară care vindea înghețată. Mică, fleshtunnels în ambele urechi, piercing în nas și buze, păr albastru, tatuaje vizibile, pe scurt: dacă ea nu știe, nu știe nimeni. Zoli merge și vorbește cu ea. Eu nu înțelegeam nimic, dar, după body language, skill-urile sale de unugurește erau sub nivelul așteptat. Eu: “Noh?”. El: “Nu știe ce-i aia Sziget”. Eu: “Cum?”. El: “Mă întreabă dacă vorbim despre ceva festival studențesc”. Eu: “Ăla o fi.” El:” Bun, am greșit insula”. Eu: ”Huh? Și cum ajungem acolo?” El: “Luăm Hevul. Nu știu ce-i aia și nu știe să-mi explice și nu înțeleg ce vrea să zică. Ce facem?” Eu: “În ce direcție e?”. Domnișoara arată cu degetul. Noi fugim. Pe drum ne sună Iulia. “Da, știm că am greșit insula. Da, știm că imediat încep. Nu, nu știm ce-i ăla hev (un fel de tren de suprafață). Nu, nu știm unde-i stația. Da, fugim încolo pe lângă Dunăre. Trebuie să dăm de insulă cumva.” “Grăbiți-vă!”

Douăzeci de minute de cardio mai târziu, după ce i-am întrebat pe toți de pe stradă unde naiba e intrarea, ajungem. Mare mulțime, multă pază, puțină mișcare. Stăm zece minute, gâfâim și, într-un final, aflăm de ce nu se mișcă nimeni: niște unii s-au înlănțuit de intrare în semn de protest față de ceva (fiind foarte supărat pe ei, am refuzat să rețin pentru ce protestau). Uneori mă întreb cum reușesc să ajung în situații de genul ăsta. Într-un final, lanțurile se scot, mulțimea pornește, ne împleticim peste tot felul și ajungem într-un câmp mare, de unde-l vedem pe Chino Moreno. Pierduserăm vreo jumătate de concert, dar: misiune îndeplinită.

Insula

Înafară de perioada Szigetului, insula Obudai este relativ părăsită. Plină de spații verzi, copaci, cel mai interesant lucru de pe insulă pare a fi locul de joacă amenajat pentru copii. În mijlocul lunii August, pe de altă, parte, insula e un chef continuu de 100 de hectare. Intri pe un pod vechi, care pare mai degrabă că te duce într-un complex industrial sovietic decât pe o insulă. Peste tot sunt atârnate steaguri și bannere care te salută în cam toate limbile imaginabile. Ajungi și vezi copaci care cresc random, printre care se împleticesc tot felul de vietăți care par mai mult sau mai puțin parte din specia umană. Prima impresie e că intri în ceva pădurice, cumva ca și cum te vâri în gaura de iepure din Alice. Încep să se audă un milion de sunete amestecate. Înaintezi și începi să vezi indicatoare spre tot felul de direcții și locuri care sună cel puțin ciudat, printre care: “Before I die”, “Colosseum”, “Snow attack Stage” sau “Afro-Latin-Reggae Village”. Te simți ca în vamă în “vremurile bune”, care or fi alea pentru fiecare, minus golanii care vor să-ți smulgă sticla de vin din mână. Mai înaintezi și, cum te apropii de unul dintre bărulețe sau de venue-urile mai mici, vezi gloată de oameni care dansează, aplaudă, dau din cap sau ce o fi potrivit pentru show-ul mic care se întâmplă acolo. Te apropii de main stage și te lovești de mulțimea de oameni care dansează hipnotizată de Prodigy care a venit a n-a oară, te pui la coadă, îți iei o bere, te pui la margine mulțimii în câmp și te uiti în jur. Vezi oameni care se aruncă în bungie de pe macara, sorbi din bere, te ridici, dai peste niște unii care scuipă flăcări, te împiedici de un fel de rave răstrâns în fața unui băruleț, ajungi dn greșeală într-un cort colorat, cu lumini ciudate și plin ochi de oameni ultra intoxicați cu ce or fi care se mișcă ritmic și totul pare un huge acid trip.

Main Stage

De fiecare dată când mă duc la un venue nou apare întrebarea: Ajung acolo și reușesc să mă bucur de concert sau încep să înjur organizatorii? Țin minte cu oroare vara în care m-am dus 11 ore până la București, pe 40 de grade pentru a vedea Rammstein, rezultatul fiind am stat după garduri, pe undeva pe la o sută de metri de scenă cu turnul de sonorizare drept pe mijloc, cu încă două pe lateral și un gard de sârmă aruncat acolo. Ultima oară când mă duc la vreun concert la Romexpo.

La Sziget, main stage-ul e într-o zonă verde, între copaci. Zona nu e delimitată de garduri, turnurile de sonorizare sunt puse în așa fel încât să nu îți blocheze vederea din niciun unghi. Practic, singurul mod în care nu o să apuci să vezi scena e dacă e mult prea multă lume acolo. Totuși, cam oricând găsești un copac cu un pic de teren mai ridicat. Întotdeauna, într-un festival mai mare va fi și problema trupei care îți palce, pe care ai vrea să o auzi, care cântă pe undeva pe la 5 după-masa în August, pe vreo 40 de grade. Îmi pare rău de Volbeat și Anathema, la concertele cărora singura mea preocupare era să găsesc un stâlp după care să mă ascund într-unul dintre cele mai nasoale venue-uri în care am fost vreodată. Main stage-ul de pe insulă, fiind pe spațiu verde, cu umbră, ba chair niște măsuțe puse la terase de unde poți vedea cât de cât scena rezolvă genul ăsta de probleme.

Diversitate

Ceea ce mi se pare mie cel mai interesant la Sziget este exact diversitatea schizofrenică pe care o are. În puține alte locuri poți să treci de la a asculta pop, la metale, la Dance music, în aproximativ zece metri. La fel sunt și oamenii de pe Sziget. Făcând inventarul, la sfărșitul zilei, poți trece în revistă o grămadă de stereotipuri: de la metalistul care încă mai cară după el un tricou cu ceva trupă obosită din anii ’80 (care s-ar putea să și cânte la festival), oamenii în cămășute și pantalonași care au venit pe insula direct de la birou pentru că e greu cu zilele de concediu, d-șoarele cu pantofii în mână, tocurile rupte prin pământ, cu rochițe drăguțe, care clar nu știau la ce fel de venue să se aștepte, veteranii cu dread-uri de doi metri, care sunt la fest pentru a zecea oară și care par că migrează toată viața de la un festival la altul.

Venue-urile conțin aceeași diversitate. Printre ele avem: cortul de șah (da, oamenii chiar joacă acolo șah), Campfire (self-explanatory), Cirque du sziget (plin de acrobați, jugglers, flame-eaters și alte asemenea), Ruin pub quarter (Ruin pubs sunt o chestie de Budapesta, până la urmă) sau Travelling Funfair (un fel de bâlci, american-style).

Bungie de pe macara? Trupe de circ din Canda, Franța sau Austria? Corturi Trippy pentru rave sau orice altceva similar? Cort de nunți? They haz it. Inclusiv TEDx vine cu un cort. Teoretic, dacă ai vrea, ai putea să te distrezi foarte bine la festival fără ca măcar să vezi vreun concert. Or exista și oameni nebuni pe lume.

De ce Sziget?

E the ultimate Festival experience, dacă îți place genul ăla de chestie. Vii cu cortul pe insulă (campingul și facilitățile sunt mai multe decât decente) și petreci o săptămână de chef non-stop pe Dunăre, într-o locație care îți dă impresia că esti într-un loc remote, împărțind zona de campare cu ciudați din toate colțurile globului.

Urmează un material despre line-up. Thank you and stay tuned.