Două seri cu David Gilmour – Pula (Croația), Verona (Italia), 12 și 14.09.2015

de Lucian Maier

Sunet

Un concert cu David Gilmour este special pentru că îți face cunoscut sunetul Pink Floyd. Astăzi și, în general, la douăzeci de ani de la ultimul turneu Pink Floyd. E ceva ce nu are legătură cu volumul de audiție, nici cu faptul că îți lipsește acasă cel mai potrivit sistem audio. Pînă la urmă, l-am văzut pe Roger Waters și cu Dark Side of the Moon și cu The Wall. Și a fost frumos, e impresionant să auzi live acordurile pe care ai crescut. Dar abia acum am cunoscut sunetul Pink Floyd. Consistența lui, greutatea lui copleșitoare. E ca o sculptură în aer care, cu grație și fermitate, îți presează pieptul, mintea și îți topește ființa în notele, ritmul și măsurile muzicii. Chitara sa fiind cea care dă culoare majorității peisajelor sonore Pink Floyd, acestea sînt irepetabile în afara spațiului de concert în care e prezent Gilmour. Dincolo de sensibilitatea sa, a celui care a născut acele note și riff-uri, lipsesc ingredientele principale – chitarele lui, procesoarele și amplificatoarele lui, cabinetele de chitară din care sunetul e preluat în sistemul mare de scenă și e direcționat spre public.

Cea mai celebră chitară a lui David Gilmour este o Fender Stratocaster cumpărată în 1969 și preparată de-a lungul timpului, încît să corespundă concepției sale muzicale și sonore. Un alt gît, alt căluș, alte doze, alt selector de doze sau, pentru a produce cît mai puțin zgomot nedorit, împămîntarea refăcută și o folie de cupru în spatele pickguard-ului (acel mecanism de protecție al chitarelor împotriva zgîrieturilor – din vinil sau celuloid – care e montat în zonele cu activitate intensă: zona de ciupire a coardelor, potențiometre). Fără acest Stratocaster negru, sunetul nu mai e același. În forma ei originară, chitara poate fi văzută în concertul filmat la Pompei la începutul anilor ’70. Este chitara pe care Gilmour a folosit-o pe toate discurile Pink Floyd de la Atom Heart Mother pînă la The Final Cut. Chitara e legată la un amplificator Hiwatt DR103 (modificat și el pe partea de intrare semnal), cabinetele folosite fiind WEM Starfinder 200, cu patru difuzoare Fane Crescendo în interior. Sunetul e captat din fața cabinetelor cu microfoane Shure KSM 32 și ridicat în sistemul audio montat de compania Britannia Row (o companie independetă astăzi, parte din Pink Floyd acum patru decenii), sistem de scenă care folosește boxele concepute de fizicianul Christian Heil, proprietarul firmei L’Acoustics. Pe lîngă Stratocaster, Gilmour a mai folosit în concerte un Fender Esquire din 1955, pe Run Like Hell sau pe Astronomy Domine, și chitara acustică Gibson Western 1959, pe Wish You Were Here. Fiecare chitară are propriul amplificator (Hiwatt) și propriul cabinet (WEM).

Spații de concert

Amfiteatrul roman din Croația este singurul din lume care are intacte cele patru turnuri laterale și zidul împrejmuitor, cu cele trei niveluri ale sale. Tribunele arenei au fost în mare măsură demontate în secolul V de către localnici, piatra fiind folosită la construcția de locuințe. Doar tribuna centrală din partea opusă Mării Adriatice este în picioare, pe un nivel, scena fiind montată în fața ei, cu spatele la mare. În spațiul destinat luptelor, arena are un strat gros de pietriș. Eu și Mădălina am stat la jumătatea distanței dintre scenă și pupitrul de comandă al sunetului și luminilor, pe scaune aduse și rînduite de organizatori. Sunetul a fost perfect, foarte profund, curat. Notele de bas, reverberațiile (decay-ul) pe joase, brum-ul și vrum-ul de fundal (pe piese precum Sorrow sau Shine On You Crazy Diamond), lovitura în toba mare, toate acestea sînt dificil de păstrat clare și curate, în același timp profunde, adînci ca prezență. Aici totul a mers fără cusur.

Este cel mai bun sunet auzit de mine într-un concert, mai bun decît ceea ce am auzit la Rolling Stones măcar prin faptul că în muzica celor de la Pink Floyd și în muzica lui David Gilmour sînt numeroase efecte și un întreg background atmosferic construit cu ajutorul sintetizatoarelor, peste care intră numeroase instrumente (trei chitare, tobe, bas, clape, saxofoane). Să redai totul cu claritatea, coerența și forța vizibile în Croația e de toată lauda! Și, pe un astfel de fundal susținut tehnic în chip excepțional, pe piese precum The Blue (solo-ul din final) sau Sorrow, mugetul Stratocaster-ului a fost capital: îți oprea respirația, îți răscolea stomacul, îți făcea pielea de găină. La asta a contribuit și lipsa tribunelor, faptul că arena din Pula respiră prin zidul care o împrejmuiește. Zidul dă voie sunetului să curgă, să călătorească pe străzi, printre case și blocuri, nu e întors înspre fostul spațiu de luptă de către blocurile de piatră ale tribunelor, precum în Verona. Aici, decay-ul pe joase sau background-ul grav al unor piese (Sorrow, de exemplu) se buhăia și, din tribunele înalte de piatră, se întorcea peste partea cu scaune din fața scenei și crea o hîrîială deranjantă. Pe piesele care au linie de bas notă cu notă, cum e Money, totul a curs perfect și la Verona.

Arena din Italia e amenajată pentru spectacole. Scaunele sînt montate pe o platformă fixă de metal (sub formă de grilaj), acoperită cu un strat subțire de cauciuc. Platforma e așezată încît partea de scaune are cădere, din orice punct poți vedea perfect spectacolul. Tribunele sînt înalte, abrupte, două niveluri din cele trei existente în antichitate. Capacitatea e dublă față de arena croată. Probabil în jur de 16.000 de spectatori la Verona, față de 8-10.000 în Croația. Concerte sold-out (precum întregul turneu) în zece pînă la treizeci de minute la punerea biletelor în vînzare, pe 6 martie 2015.

Scenă și atmosferă

Scena folosită de Gilmour și aranjarea luminilor în spectacol sînt o readaptare a celor văzute în turneele Pink Floyd cu A Momentary Lapse of Reason și The Division Bell. Pe ochiul gigant în centrul scenei (artificiu care apare în concepția scenică Pink Floyd odată cu Dark Side of the Moon în 1974 și poartă numele de Mr. Screen), înconjurat de lumini care se rotesc și se întorc spre public, rulează proiecții create special pentru anumite piese. Pe tavanul scenei, cîteva rînduri de reflectoare; pe lateralele scenei, jos, alte reflectoare și mașini care aruncă fum neîncetat; tot pe lateral sînt și două macarale mobile pe verticală, prinse cu chingi de tavan, fiecare cu cîte un reflector mare, mînuit în timpul concertului de o persoană cocoțată pe scheletul lor de susținere. Pe Astronomy Domine luminile de pe tavan bat sacadat în culori diverse, luminile din jurul ochiului gigant blițează colorat, ai impresia că scena avansează cîțiva metri, imediat se retrage, frenezie continuă; pe Run Like Hell luminile blițează alb în ochii spectatorilor, halucinant, Vertigo. Imaginile, cele clasice. De la Money, Us and Them, Shine On, High Hopes, sînt cele știute. Pe Fat Old Sun ochiul devine soare. Pe Shine On luminile scînteiază spre înălțimi. Scena are cam douăzeci – douăzeci și cinci de metri lățime și în jur de șaisprezece-optsprezece metri înălțime. Fum, culoare și un perete sonor care se prăvălește peste public. Nu au fost efecte pirotehnice, nici lasere, ceea ce a dat un ton plăcut, de atît cît trebuie, întregii desfășurări.

Atmosfera – în Croația reacțiile au fost vii, imediate. Publicul a aplaudat normal la piesele noi, încă necunoscute (turneul a debutat în Croația, pe 12 septembrie, și a continuat în Verona, pe 14 septembrie, după un prolog în Brighton, UK) albumul Rattle That Lock fiind lansat abia astăzi, 18 septembrie. Cu un plus pentru In Any Tongue, una dintre melodiile cald-dramatice de pe acest nou disc. Publicul s-a bucurat la piesele de pe On an Island și a întîmpinat cu urale piesele clasice. Pentru bis publicul s-a înfierbîntat bine, iar Gilmour a dansat puțin pe uralele acestuia. La Verona a fost un public demențial cap-coadă. L-a întîmpinat pe Gilmour cu ole-uri și valuri, i-a cîntat numele ca pe arenele de fotbal, a tropăit. Oamenii îi strigau lui Gilmour că îl iubesc, în italiană și engleză. Arena a fost vulcanică, electrizantă. Atît de specială a fost reacția celor prezenți încît Gilmour însuși a simțit nevoia să spună mai mult de trei-patru cuvinte de mulțumire… a legat cîteva propoziții chiar!

Setlist și echipă de scenă

Dintre cele zece piese ale noului disc semnat de Gilmour, Rattle That Lock, șapte au fost prezentate în concerte. Cinci în prima parte, două în partea secundă. Compozițional sînt piese cu o structură clasică – temă, refren, temă, solo -, variate din punct de vedere stilistic. Cu elemente de blues (Rattle That Lock, Today), cu o apropiere de cool jazz (The Girl in the Yellow Dress), folk (Faces of Stone), piese melancolic-onirice (A Boat Lies Waiting), dramatice, cu mesaj anti-război puternic (In Any Tongue, care a beneficiat și de o animație pătrunzătoare, proiectată pe ochiul-ecran din centrul scenei; a fost una dintre cele mai emoționante piese din concert, cu versuri simple și elocvente – No sugar is enough / To bring sweetness to his cup / And the sorrow / tastes the same on every tongue).

Două piese de pe On an Island au fost parte din concert – The Blue și cîntecul care dă titlul discului anterior al lui David Gilmour. Și melodiile cunoscute, care au acoperit întreaga istorie Pink Floyd – de la Piper at the Gates of Dawn (Astronomy Domine) prin Atom Heart Mother (Fat Old Sun), Dark Side of the Moon (Money, Us and Them și Time/Breathe (Reprise) la bis), Wish You Were Here (Shine On You Crazy Diamond și balada care dă numele albumului), pînă la A Momentary Lapse of Reason (Sorrow) și The Division Bell (High Hopes). Piesa care a închis concertele a fost Confortably Numb. În turneul din 2006, David Gilmour a interpretat întregul On an Island în prima parte, partea a doua a spectacolului fiind dedicată vizitării istoriei Pink Floyd. Acum piesele au fost intercalate, ceea ce a făcut ca structura spectacolului să fie una proaspătă, vie, lipsită de prețiozitatea unei presupuse ieșiri în istorie (într-o eră mitică), pe care ar fi putut să o nască diferențierea între muzica de acum și cea din acele timpuri.

Alături de David Gilmour, pe scenă au fost – în mare măsură – muzicienii care l-au însoțit și în turneul On an Island. Jon Carin la clape, chitară și voce, Guy Pratt la bas și voce, Steve DiStanislao la tobe, Phil Manzanera la chitară. Kevin McAlea li s-a alăturat la clape, Theo Travis la saxofoane, Bryan Chambers și Louise Clare Marshall asigurînd backing vocals.

 

*

La bis, în Croația, Mădălina m-a luat de mînă și am înaintat spre scenă. Pe Confortably Numb eram la cinci metri de scenă și la șapte-opt metri de Gilmour. Scăldat în albul puternic al reflectoarelor, cu gîtul chitarei ieșind de sub acel bloc de lumină ca o umbră peste timp, cu chipul vizibil în spatele umbrei, mișcîndu-se ușor, cu ochii închiși. Am urmărit solourile de pe Confortably Numb notă cu notă, coarda presată pe griff și sunetul pe care, acum, îl auzeam de pe scenă, din cabinetul lui Gilmour. A fost ca o experiență mistică într-o lume în care nu există experiențe mistice și idoli. Am ajuns acasă, în locul în care am crescut, în care am învățat să citesc, în care mi-am definit gîndurile.

 

fotografie antet: Mădălina Maier

Galerie foto Pula, Croația

Galerie foto Verona, Italia