Din lentoarea estului sălbatic – Câini

de Rareș-George Nae

Primul lungmetraj semnat de Bogdan Mirică, Câini este un film ce depășește dogma NCR-ului, prin faptul că împrumută și adaptează formule ale cinematografiei hollywoodiene în detrimentul bagajului formal și de conținut al filmului românesc. În plus, produce o metamorfozare unei povești autohtone, ce se încadrează într-o temă de actualitate a realităților mafiote de la granițele României, într-o poveste a vestului sălbatic. Bogdan Mirică realizează un hibrid funcțional, dar nelipsit de incongruențe (probabil născute dintr-o formă de incompatibilitate), ce se trage din trei genuri înrudite: western, thriller și noir. E o construcţie care caută atât aplicarea nevoilor ideologice și de entertainment ale societății americane, cât şi rămânerea în specificul lent al culturilor cinematografice din estului Europei (aplicabilă, după cum dovedeşte istoria acestei arte, cinemaului românesc).

Câini nu continuă tradiția NCR-ului și nu aduce referințe reverențioase cinematografiei românești, debarasându-se de tradiția autohtonă. Intenția lui Mirică de a realiza un film comercial, de gen, plasat într-un spațiu românesc, care mai degrabă a văzut filme pe care le-am putea numi manifest, radiografii realiste ale societății românești, ei bine, această intenție trebuie notată ca fiind una ce merită dezbătută. Prin comparație, o dicuție pe filmul Orizont nu ar fi la fel de fructuoasă. Încercând să adapteze liber-actualizant nuvela Moara cu noroc, de Ioan Slavici, Marian Crișan sondează şi genul western, pe lângă thriller-ul poveştii, însă reuşita lui rămâne discutabilă. Câini şi Orizont se aseamănă la nivel de intenţie, însă demersul lui Mirică denotă o construcție mult mai bine controlată, fiind în același timp o aliniere mai convingătoare a genurilor western și thriller la cultura cinematografică a spațiului românesc.

De ce e western? Spațiul este unul de graniță, din Dobrogea, cu puține așezări, iar teritoriul este sursa principală de conflict, pentru că facilitează desfășurarea activităților mafiote. Personaj principal, Roman este un tânăr ce aparține acestui loc doar prin moștenirea terenului de la bunicul său, pe care însă nu (se) creşte nimic. Peisajul rămâne arid și ostil față de Roman. Planurile în care personajele privesc vastitatea spațiului sunt multe la număr, oamenii fiind puși în raport de inferioritate cu pământurile moștenite de protagonist. Pământul le determină viețile, lucrând cu un soi de fatalitate ce îi oferă drept proprietar asupra celor ce îl calcă (și nu invers). Thriller? Bogdan Mirică se joacă cu acest univers steril, dar care promite și oferă suspans prin urmăriri și confruntări cu đușmani nevăzuți, necunoscuți. Noir? Hogas, șeful poliției locale, preia rolul detectivului ce are obligația morală să oprească sistemul criminal, odată cu rezolvarea unui caz minor, dar care poate fi ultimul pentru el. El pornește într-o luptă personală cu organizația mafiotă, pentru a lăsa moștenire un loc ce astfel ar putea devenit armonios. Câini se aseamăna în multe privințe cu Nu există țară pentru bătrâni / No country for old men, însă de această dată legea învinge, oprind contagiunea prin eradicarea capului mafiot.

O secvență care trebuie reţinută (ca discurs ironic la adresa producțiilor care au marcat anii recenţi ai filmului românesc, printre care se află și Polițist, adjectiv) este aceea când Hogas face biopsia unui picior la el în bucătărie, pe farfuria din care mâncase cu doar câteva secunde înainte.  Lentoarea secvenței și lipsa de reacție a chipului rece al polițistului creează un umor negru atât de distant față de spectator, încât e depășită orice barieră a prejudecății și greții care de obicei intervin la contactul (direct sau mediat) cu un cadavru în descompunere.

Tot acest amalgam de stiluri produce o inconsistență la nivelul narativ, ritmul fluctuând puternic de la încetineala oferită de unele planuri statice, ce se învârt de cele mai multe ori în jurul personajului Hogas, dar nu numai, la rapiditatea secvențelor de urmărire dintre Roman și gruparea mafiotă. Filmul mai are de suferit şi din cauza discontinuității manierelor de filmare ce se întretaie până la anulare; intervenția asupra realității devine foarte clară și chiar deranjantă: planul cu piciorul ieșind la suprafața apei, filmat cu ajutorul unei macarale, vs. planurile filmate din mână.

Bogdan Mirică creează un lungmetraj fragmentat și cu ritm variabil, oferindu-le poate celor mai reprezentative genuri  ale cinematografiei americane acest tempo lent, specific est-european.